„Credeţi că angajarea unor medici din alte ţări poate fi o soluţie pentru acoperirea crizei de personal din sistemul sanitar românesc?” – era întrebarea zilei de ieri, la jurnalul de seară al TVR. Întrebare firească din moment ce medicii dispar din spitalele româneşti de la o zi la alta. Dar este oare România într-o criză reală a sistemului sanitar şi într-o reală criză de cadre? Personal nu cred acest lucru.
În primul rând, universităţile de medicină din ţară scot pe bandă rulantă, anual, în jur de 5.000 de absolvenţi. Din aceştia, aproximativ 3.000 urmează o specializare. Din ţară au ieşit în cei patru ani de când am intrat în Uniunea Europeană, aproximativ 10.000 de medici. În jur de 1.000 au plecat în perioada ianuarie-iunie 2010. Prin urmare, cadenţa „fabricilor de medici” nu mai reuşeşte să acopere exodul halatelor albe, fără a mai ţine cont şi de experienţa pierdută odată cu cei plecaţi definitiv. Avem, aşadar, şcoli de medicină, avem absolvenţi foarte buni – capabili să facă faţă cerinţelor din ţări ca S.U.A., Franţa, Germania sau Anglia -, dar nu mai avem medici la căpătâiul bolnavilor care au plătit pentru formarea acestor profesionişti. Cu alte cuvinte, plătim – fiecare dintre noi – bani grei pentru sănătatea francezilor, a nemţilor ş.a.m.d.. Statul român cheltuieşte zeci de mii de euro pentru formarea unui doctor, dar nu recuperează nimic în momentul în care acesta pleacă să lucreze în alte ţări. Iar acum îşi pune problema să importe, tot cu bani de la buget, medici din ţări mai sărace decât România. Dacă în orice companie privată există anumite clauze contractuale care îl obligă pe angajat să returneze contravaloarea anumitor cursuri de specializare plătite de aceasta, statul român e culant. Lasă medicii să plece din ţară fără nicio obligaţie.
„Criza de personal sanitar” vine mai degrabă şi dintr-o proastă repartizare a acestuia. Dacă unele zone şi comunităţi au număr excedentar de specialişti şi personal, altele se confruntă cu probleme reale de personal specializat în anumite domenii. Zgârcit cu recompensarea, spre exemplu, a medicilor de urgenţă care ar accepta să se mute din Bucureşti la Spitalul de Urgenţă din Petroşani, statul dovedeşte din nou că este un prost administrator şi va plăti mult mai mult cu rezolvarea problemelor de sănătate apărute la Petroşani sau cu transportul de urgenţă al bolnavilor la alte spitale din ţară. Nu numai atât, dar şi lipsa unor facilităţi pentru asistenţa medicală primară – care ar preveni cu costuri minime multe dintre afecţiuni – determină populaţia să apeleze doar în „ceasul al 12-lea” la cele mai scumpe servicii medicale – adică la camerele de gardă din spitalele de urgenţă -, ceea ce umflă şi mai mult nota de plată a bugetului CNAS.
Pe de altă parte, de foarte mulţi ani, curricula de pregătire a studenţilor în medicină a suferit prea puţine transformări. De cele mai multe ori programa este supraîncărcată, lipsită de capacitatea de adaptare rapidă la necesităţile sociale. La fel ca şi în cazul fabricilor de stat, „uzinele” de studenţi medicinişti funcţionează în continuare cu pierderi şi cheltuieli neadaptate cerinţelor pieţei. O serie întreagă de cursuri sunt predate doar pentru a da de lucru anumitor „pile, cunoştinţe şi relaţii”. Prezenţa efectivă la ore a studenţilor şi a dascălilor este de asemenea, de multe ori, dezastruoasă, după binecunoscutul principiu „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”. Este de ajuns să intri pe forumurile de discuţii ale studenţilor (nu numai ale celor medicinişti) şi rezidenţilor ca să-ţi faci o idee despre modul în care se pierd banii din învăţământ. Nu sunt deloc adeptul dinamitării unui sistem care dă anumite rezultate, însă universităţile de medicină ar trebui să elaboreze strategii de pregătire şi formare a medicilor în consens cu previziunile Ministerului Sănătăţii. Lipsa unor predicţii privind necesarul de medici pentru următorii ani, a numărului estimat de bolnavi, a categoriilor de boli care vor predomina peste 10 sau 20 de ani determină producţii „pe stoc” de viitori specialişti în şomaj sau emigrare.
De aceea, nu cred că sistemul medical românesc se află într-o criză reală. Nu suntem în situaţia unor ţări slab dezvoltate care nu au capacitatea de a-şi forma singure doctorii de care au nevoie. Soluţiile problemei: facilităţi pentru privatizarea sistemului de asigurări de sănătate, salarizarea atractivă pentru medici – direct proporţional cu competenţele dobândite -, ajutoare (sporuri, reduceri de TVA, credite cu dobânzi subvenţionate, locuinţe, subvenţii pentru utilităţi şi transport) pentru medicii din asistenţa primară şi mai ales pentru cei care acceptă să lucreze în zonele rurale şi defavorizate, contracte avantajoase cu statul după terminarea facultăţii, dar şi o reformă a sistemului de învăţământ medical, pentru a dinamiza şi a adapta cerinţelor formarea noilor specialişti. Toate acestea ar costa statul mult mai puţin decât pierderea anuală a mii de profesionişti, degradarea stării de sănătate a populaţiei şi plata altor medici mai puţin performanţi, aduşi din alte ţări.
Deocamdată suntem doar în incapacitatea de ne vedea în oglindă problemele şi de a corecta greşelile unui sistem ineficient. Iar dacă nu vom face aceste corecţii, întrebarea nu va mai fi cea de la TVR, ci cea din titlu.
Mall de sănătate 